Contribuţii româneşti în cadrul cererii de opinii pentru iniţiativa Strategia globală europeană (European Global Strategy)

Iniţiativa privind elaborarea unei Strategii globale europene este coordonată de patru institute şi centre de analiză din UE, la aceasta aderând până în prezent alte douăzeci de institute şi think-tankuri din UE şi nu numai, printre care şi IER (începând cu noiembrie 2012).Procesul lansat are menirea de a dezbate şi promova principalele elemente relevante pentru definirea şi construirea unei direcţii strategice pentru relaţiile externe ale Uniunii Europene, raportate la actualele evoluţii în plan internaţional. Scopul iniţiativei este de a introduce idei şi perspective derivate dintr-un proces de cercetare în dezbaterile publice privind viitorul relaţiilor externe ale UE. Intenţia este de a folosi rezultatele obţinute în urma acestui proces pentru formularea unei viitoare Strategii Europene Globale. Instrumentele utilizate pentru abordarea acestor aspecte includ elaborarea unor publicaţii, analize şi evenimente dedicate acestei problematici. Principalul mijloc de comunicare este pagina de internet a iniţiativei http://www.euglobalstrategy.eu/. Institutele asociate pot contribui în cadrul procesului de consultare fie prin publicarea unor editoriale/ Opinion pieces (conform cerinţelor de pe site-ul EGS), fie prin diseminarea propriilor publicaţii relevante către ceilalţi membri sau prin participarea la evenimentele organizate cu scopul dezbaterii unor tematici de interes pentru iniţiativă (pe bază de invitaţie).

Contribuţii româneşti la dezbaterea privind strategia europeana globală

  • Liliana Popescu - conferențiar universitar, prorector, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

UE în lume. Un punct de vedere dinspre România

"Aș remarca, într-o primă instanță, că poziția Uniunii Europene de câțiva ani este șubrezită datorită crizei zonei euro și a crizei economice din care nu a ieșit. O strategie europeană globală trebuie să țină cont de acest fapt. Poziția de putere a UE în raport cu alți "actori globali" a scăzut și, deocamdată, nu au fost luate acele decizii care să conducă la încrederea că UE își va reveni. Cu totul alta era poziția UE în 2003, când a fost elaborată prima strategie de securitate, supranumită "Solana", când liderii europeni au pus răspicat problema afirmării UE ca putere globală. În ultimii ani s-au înmulțit tendințele guvernelor statelor membre de a se comporta parohial - cea mai elocventă dovadă este dezbaterea și decizia asupra bugetului unional. Deci consider că o componentă importantă a strategiei este auto-reflecția la nivel european privind atuurile pe care le (mai) are UE dar și aspectele problematice; în orice caz, acest recul al UE pe scena internațională trebuie luat în considerare.

Consider că relația UE - Turcia ține de viziunea unei Uniuni Europene ca actor important pe scena globală. Relația cu Turcia ar trebui regândită și reconsiderată opoziția față de o posibilă aderare. Este o ipocrizie din partea UE să înceapă și să dezvolte negocieri de aderare iar unii lideri importanți europeni să se pronunțe împotriva aderării sale. În ultimii ani Turcia și-a modificat strategia de politică externă dramatic. Dorește să se afirme și acționează ca un lider în Orientul Mijlociu. Performanțele sale economice sunt importante, populația sa este foarte tânără comparativ cu cea europeană. În măsura în care UE nu dorește să se închidă în sine, să devină o fortăreață, gândirea unui tip de statut intermediar, fără a exclude aderarea, care  să fie convenabil și părții turce, ar fi util. În situația prezentă, UE riscă să se decupleze de Orientul Mijlociu - mai ales în condițiile inacțiunii în cazul conflictului din Siria. Mai mult, după ce a deschis capitole de negociere cu Turcia, riscă să antagonizeze acest stat important și cu influență (istorică) într-o vastă arie în Balcani și Orientul Mijlociu.

Două alte idei, pe care nu le voi dezvolta, sunt de gândit:

(1) Este necesară o strategie de diplomație publică a UE, prin SEAE - în lume se știe destul de puțin despre UE ca entitate politică, ca furnizor de sprijin pentru dezvoltare etc. UE este cunoscută mai mult prin fostele puteri coloniale care o alcătuiesc în parte și care sunt privite adesea, dinspre lumea în curs de dezvoltare, cu suspiciune și neîncredere.

(2) Cum se poate organiza un proces de selecție pentru SEAE care să nu fie părtinitor și chiar în mod grosier părtinitor, pe criterii de naționalitate? Actualul sistem funcționează în detrimentul SEAE întrucât îndepărtează persoane de valoare și aduce în sistem persoane mediocre. Această chestiune ține de strategia globală europeană întrucât vorbim despre resursele umane ale UE pe care le distribuie în lume.

România ca membru UE şi vecinii estici

O dimensiune importantă, la care România ar putea contribui și mai mult decât în prezent, în calitate de stat membru, este cea a relațiilor UE cu vecinii estici. Întrucât noi avem o parte considerabilă a frontierei estice a Uniunii, suntem îndreptățiți să semnalăm problemele de securitate pe care le pune această vecinătate. Din acest punct de vedere, prezența unui stat de facto la aproximativ 100 de kilometri de UE - "republica nistreană moldovenească" - pe teritoriul căruia se află armament și personal militar al unui terț stat, care nu este subiect de control al niciunei organizații internaționale (care să verifice dacă se produce armament, dacă se exportă etc) care să verifice conformitatea cu reglementările internaționale în vigoare - reprezintă un risc de securitate serios. Cel puțin la fel de serios ca amenințările de securitate pe care le invocă partenerii noștri europeni când decid amânarea intrării României în Schengen. Acest "conflict înghețat" este un conflict între două state profund asimetrice, Republica Moldova și Federația Rusă. "Liniile roșii" ale celor două părți principale din formatul de negocieri 5 + 2 nu se intersectează, ceea ce face imposibilă o soluție, în principiu. Partea separatistă acceptă maximal o confederație cu putere de veto în afaceri externe, în timp ce partea moldoveană acceptă maximal menținerea unui stat unitar dar care să confere o largă autonomie părții transnistrene. În aceste condiții, negocierile care se poartă de 20 de ani nu au cum să aibă funcția de a soluționa conflictul. Inițiativa Germaniei de acum trei ani (Meseberg), prin care se urmărea găsirea unei soluții cu condiția implicării Federației Ruse în procesul politic de securitate european, ar trebui reluat și regândit la nivel european. Este clar că o soluție moldoveano-rusă, chiar și cu asistența ca observator a UE, nu este suficientă. Această situație necesită o regândire a relațiilor europeano-ruse și acțiuni pe măsură. UE trebuie să ia în considerare slăbiciunea statului rus, în ciuda aparențelor; dar și alunecarea Rusiei spre pseudodemocrație.

Progresele realizate de o serie de state est-europene, cu susținerea UE prin Politica de Vecinătate și prin Parteneriatul Estic, au condus la situații îmbucurătoare (finalizarea negocierilor pentru DCFTA cu Ucraina de mai bine de un an, începutul procesului de negociere pentru un Acord de Asociere cu Republica Moldova) dar și la dileme majore privind perspectivele acestor state. Desigur, există diferențe notabile între cele două state menționate. Consider că este important ca UE să găsească o formulă pentru a încuraja schimbările, reformele în Ucraina și pentru a semna acordul DCFTA. În același timp, probabil că ar fi în avantajul UE să nu antagonizeze absolut partea rusă și să încerce găsirea de formule de intensificare a relațiilor comerciale cu numita Uniune Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Problema majoră atât pentru Ucraina cât și pentru Republica Moldova este statutul de parte doar la Politica de Vecinătate, care nu oferă nicio perspectivă de aderare. Probabil că gândirea unei formule intermediare, un statut elevat față de Parteneriatul Estic, ar reprezenta un avantaj în sensul de a ține aceste state aproape de valorile și comportamentele politice democratice - mai ales în condițiile în care accentele de pseudodemocrație se înmulțesc la est.

  • Ana Postolache - Cercetător la think tank-ul Global Citizen (Århus, Danemarca). MA în Studii Europene, Centrul de Studii Euoropene, Universitatea "Alexandru Ioana Cuza", Iași

Uniunea Europeană și Proiecția Parteneriatelor Strategice: Dividende Strategice pentru România într-o Strategie Globală Europeană

 

"Prezente în domenii dintre cele mai variate, de la sfera politică, la cea militară, economică sau organizațională, proiecțiile de ordin strategic nu urmează o traiectorie simplistă unidimensională, dar, mai degrabă, comportă o variabilitate accentuată, bazată pe o abordare pluridimensională. Mai mult decât atât, în jocul realității contemporane, liniile globale de forță multiplică variabilele strategice, aducând o dinamică puțin predictibilă, determinând necesitatea reconsiderării proceselor strategice specifice coordonatelor de securitate la începutul secolului XXI. Mai precis, la o decadă de la emblematica Strategie Europeană de Securitate "O Europă sigură într-o lume mai bună", nevoia reconsiderării documentului Solana nu reprezintă doar o evidentă declarație teoretică, dar, mai degrabă, o realitate tot mai conștientizată de Uniunea Europeană și de statele sale membre.  

Pornind de la viziunea unei Strategii Globale Europene pe calea parteneriatelor strategice ale Uniunii, scopul principal al analizei este determinarea implicațiilor proiecțiilor strategice pentru statele membre, în configurarea și operaționalizarea unui nivel extins de strategie în sfera securității. Mai exact, care este semnificația și care sunt oportunitățile SEG pentru România, prin rețeaua parteneriatelor strategice. În final, analiza discută relevanța dictonului strategic global european, în conjucție cu dinamica sistemului internațional. 

Decada de început a secolului XXI a adus o considerabilă extindere a coridoarelor non-convenționale de securitate cât și o amplificare a rolului și influenței puterilor emergente. Natura transversală a noilor riscuri și amenințări a determinat necesitatea cooperării Uniunii Europene cu noi poli de putere prin conceptul parteneriatelor strategice. Introdus în limbajul relațiilor externe în cadrul concluziilor Consiliului European din anul 1998, în contextul dialogului legat de relațiile Uniunii cu Rusia, conceptul "parteneriatelor strategice" a fost evidențiat de SES în anul 2003 și relansat de Tratatul de la Lisabona. Pe parcursul ultimei decade, UE a dezvoltat o rețea extinsă de relații cu zece parteneri strategici, ca poli credibili ai lumii multipolare: Africa de Sud, Brazilia, Canada, India, Japonia, Mexic, Republica Coreea, Republica Populară Chineză, Rusia, și SUA. Deși sub egida parteneriatelor strategice UE a introdus probleme și regiuni care sunt strâns legate de interesele europene, retorica celor zece poli nu este egalată de o viziune comună și un set de obiective holiste, cu adevărat strategice. În cuvintele lui Herman Van Rompuy, "avem parteneri strategici, acum avem nevoie de o strategie".

Intensificarea coordonării și consistenței parteneriatelor strategice reprezintă, fără îndoială, un mecanism cheie pentru relațiile externe ale UE cu marii actorii ai secolului XXI în abordarea provocărilor emergente. În primul rând, parteneriatele strategice oferă o bază extinsă de gestionare a problemelor internaționale de securitate, integrând aspecte de la comerțul internațional, schimbările climaterice și cooperarea pentru dezvoltare, la managementul crizelor și promovarea păcii globale, asigurând un cadru coerent de abordare a riscurilor globale contemporane. În al doilea rând, consolidarea parteneriatelor strategice determină avansarea unei ordini globale bazate pe un sistem de reguli și valori comune. Greutatea economică și politică a celor zece poli strategici reprezintă un mijloc eficient de a consolida un sistem de norme cât mai largi, sprijinind capacitatea Uniunii de a modela relațiile globale în favoarea unei culturi de securitate bazată pe cooperare și predictibilitate. Mai mult decât atât, proiecția parteneriatelor strategice oferă oportunitatea de a merge dincolo de dinamicile bilaterale, în vederea abordării provocărilor transversale. În calitate de nod cheie al rețelei globale, UE, prin parteneriatele strategice, poate contribui la consolidarea ordinii internaționale și la apărarea intereselor proprii în arena globală. Depășind retorica grandioasă a conceptului, dinamica parteneriatelor strategice ar trebui să devină un angajament practic și o prioritate a acțiunilor externe ale Uniunii.

În termeni specifici, procesul de consolidare a dimensiuni strategice a acțiunii externe a UE, prin intermediul parteneriatelor strategice, trebuie să dobândească credibilitate în rândul principalilor investitori. Cu alte cuvinte, în calitate de participanți direcți, statele membre sunt responsabile de determinarea cursului acțiunii, în baza potențialelor oportunități și avantaje participative. Pentru România, dar și pentru celelalte state membre, configurarea strategiei globale europene prin  conceptul parteneriatelor strategice deschide posibilitatea interconectării obiectivelor naționale de securitate cu dinamica strategică globală europeană. Mai exact, un potențial cadru strategic global prin consolidarea parteneriatelor strategice echivalează cu o coordonare sporită a priorităților naționale cu acțiunile externe ale cadrului european, spre un cluster comun de securitate. Pe agenda securității internaționale a României, parteneriatele strategice se îndreaptă către poli consacrați și emergenți de putere, precum SUA, Republica Populară Chineză, Republica Coreea, India sau Japonia. Pe termen lung, intensificarea parteneriatelor strategice la nivelul Uniunii conduce la apărarea și la protejarea intereselor domestice în jurul lumii, consolidând profilul statelor membre la nivel global ca parte a arhitecturii UE. Cu alte cuvinte, dacă în ultima decadă am asistat la o apropiere a agendei interne de securitate de cea externă, tendințele transnaționale actuale subliniază intensificarea conexiunilor dintre spațiul bilateral și cel global, cu precădere în contextul arhitecturilor regionale.

De asemenea, în contextul SEG, România poate beneficia de o mai bună coordonare a intereselor, de la spațiile tradiționale către aria sectoarelor cheie, precum securitatea energetică și cibernetică. Abordarea treptată a sectoarelor cheie în contextul extins al strategiei globale asigură evoluția unui cadru comprehensiv de abordarea a temelor de interes reciproc, încurajând progresul și obținerea unui spațiu proeminent în dinamicile de cooperare globala.

Totodată, direcțiile globale configurate la nivelul Uniunii Europene înseamnă abilitatea comună de a înțelege discontinuitățile și fragmentările internaționale, de coordonare a capabilităților și resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor. Astfel, din punct de vedere organizațional, rețeaua parteneriatelor strategice asigură sensul continuității și o funcție sporită de luare a deciziilor, augmentând gestiunea eficientă a informațiilor în abordarea problemelor internaționale de securitate.

Oportunitățile pentru România și statele membre nu se opresc însă aici. Orice proiecție strategică este un proces deschis, unde atât oportunități, cât și riscuri, pot pătrunde în rețeaua legăturilor strategice globale. Cu toate acestea, în ciuda fluxurilor și refluxurilor globale, investițiile în dinamica parteneriatelor strategice se bucură de un potențial uriaș și de o probabilitate optimă de realizabilitate în sprijinul intereselor europene pe plan global."

© Copyright Institutul European din România
Bd. Regina Elisabeta 7-9, sector 3, RO-030016 Bucureşti, România
telefon: (4021) 314 26 96; (4021) 314 26 97; fax: (4021) 314 26 66; e-mail: ier@ier.ro
sus